Pseudo-ficțiune Pulp

“They will never forget you ‘til somebody new comes along”
                                          (Eagles - “The New Kid In Town”)

Episodul 1: Proverbul

Eram printr-a 7-a când l-am cunoscut pe Murphy. Auzisem de el și legile lui, dar abia acum puneam mâna pe o carte plină de doze mici de Adevăr. Una dintre ele mi-a rămas: „Dacă într-un butoi cu apă de canal torni un pahar de vin, obții un butoi cu apă de canal. Dacă într-un butoi cu vin torni un pahar de apă de canal, obții un butoi cu apă de canal.” Asta, tradusă în limbajul social modern, ar suna cam așa: oricât de bun ai fi, oricât de mult bine ai face, oamenii își vor aminti despre tine în primul rând acel amănunt, acel detaliu, care te va face rău și prost în ochii lor. Ba, mai mult, ți-l vor amplifica și chiar îți vor inventa alte detalii cu care să te transforme în apă de canal.

Episodul 2: Sci-fi

Eram printr-a 5-a când, în emisiunea lui Alexandru Mironov de la TVR, se difuza serialul „Star Trek: The Next Generation”. Atunci mă îndrăgostisem de Deanna Troi, nu pentru că ar fi fost sexoasă (Tasha Yar era mult mai), ci pentru simplul fapt că era empată. Putea să simtă gânduri, să înțeleagă sentimente, stări, fără mijlocirea și limitarea dată de cuvinte. În orice moment, cu o simplă atingere, o privire sau doar un gând, ea putea să ȘTIE. Transferul ăsta instantaneu de Adevăr încă mă fascinează. 

Episodul 3: Orgasmul

Printr-a 11-a. Eram cu gașca de roacheri la băncile din parcul de la Mercur. Într-o zi a apărut un hippiot, parul lung și drept, fața de indian, tricou alb cu Jimi Hendrix, blugi albastri evazați. Total din alt film decât noi, roacherii negru-împielițați. Și el - chitarist. Am schimbat câteva acorduri, am poștit o vodcă, ne-am apucat să filosofăm. 

„Frate, ce simți tu când cânți la chitară?” m-a întrebat.

I-am raspuns: „Eu îmi imaginez că aș fi într-o cameră închisă, iar de partea cealaltă a zidului se află EA. Și singura modalitate prin care eu aș putea să o ating, să o mângâi, să îi transmit TOT Adevărul meu ar fi să îi cânt, iar fiecare notă a mea să o liniștească, să o îmbrățișeze, să o iubească. Și atunci EA ar ȘTI!”

Pauză, nu foarte lungă.

„Hă-hă” zice hippiotul, „frate, eu când cânt la chitară simt că ejaculez.”

Episodul 4: Teoria

Gândirea umană este liniară. Noi percepem Universul din punctul A în punctul B. Viața ne-o trăim liniar, ne-o ordonăm oră după oră, iar fiecare minut devine o amintire, foarte corect plasată imediat după amintirea anterioară și precedând-o pe urmatoarea. De aici apar statisticile, listele. Că ne convine sau nu, inevitabil devenim o amintire a cuiva, precedată și urmată de altele, mai mult sau mai putin importante, dar tot amintiri și ele. Deocamdată, atât poate mintea noastră, doar să transforme, liniar, produsul X în amintirea X. Chiar și când gândim, o facem liniar, în fraze - o succesiune de propoziții, care nu-s decât o succesiune de cuvinte, care nu-s decât o succesiune de litere. Arta încearcă să spargă această barieră, dar și ea tot liniară este: un tablou - o succesiune de linii si puncte trase cu pensula, o melodie - o inșiruire de note, o poezie - cuvinte ordonate frumos. Iar Adevarul are altă formă. El e TOT, nu doar o linie - înșiruire de puncte. „Vreau să te pipăi și să urlu: ESTE!” asta ne mișcă, ne motivează. Dar suntem limitați. Știți globurile de sticlă care fac fulgere când le atingi? O legătură între doi oameni e ca unul dintre acele fulgere. Dar fiecare om în parte este un glob. Puteți să vă imaginați cât din noi nu ajunge în acel fulger? Cât rămânem necomunicați, neștiuți, poate doar în cel mai fericit caz bănuiți?

Episodul 5: Punct.

Și de la capăt, „cu alineat”, frumos, continuăm caligrafierea. Din respect pentru Adevăr, eu vreau să-l scriu cât mai frumos. Dar to’arșa învățătoare știe doar frumosul ei. Pe-al meu am învățat să i-l spun doar Deannei. Învățătoarea a murit.

Epilog

Îmi amintesc de-un „Epilog”, cu cineva care speram că ȘTIE, sau cel puțin îmi bănuiește Adevărul.
...Mai am și alte amintiri.

Povestea mea cu o regină

„Şi, totuşi, dincolo de-acest prăpăd,
Tu ce mai faci, motiv al vieții mele?"
                                  (A. Păunescu)

Erai albă

Când, ostentativ,

Îmi arătai că nu-ți mai pasă.

Și cât aș vrea să îmi mai amintesc 

Ce culoare-surpriză erai

Când te-am atins ultima oară!...

Erai roșie

Când, dezamăgindu-te,

Te-am dez-atins.

Și eu mă bucuram că încep sa uit

Toate culorile care fusesei

Înainte să te-ating ultima oară!...

Erai albastră

Când, curajoasă,

Te aruncai printre nori.

Și eu călăream triumfal negrul,

Cucerind orizonturi,

Dar, mai ales, singurătăți.

Doi învingători!... 

Acum esti verde,

Fragedă, 

Ai oceane la picioare.

Si eu sunt incolor,

Insipid și inodor, 

Ca atunci, după ce te-am atins ultima oară.

Cât trăiește, ... omu' bea apă.

"I believed in you confusion, you're so completely torn

It must have been that yesterday was the day that I was born" 

                                       (Duncan Sheik - "Barely Breathing")

Demult, am găsit într-un gram, o sămânță. Nu era prima pe care o găseam, dar pe-asta, nu știu de ce, m-am hotărât să încerc să o cresc. M-am documentat, am citit pe net cum se face, am aplicat toate sfaturile date de specialiști în astfel de cultură… După ce-am ținut-o câteva zile între șervețele udate, am plantat-o cu grijă într-o glastră cu pământ cumpărat de la florărie. Și, bucurie maxima: câteva zile mai târziu, a scos căpuțul afară. Un firicel timid, verde-proaspăt, cu care mă și vedeam împărțind momente sublime de feerie pinkfloydiană. Și a crescut firicelul, ajunsese la vreo 5-6 centimetri, deja avea o frunzuliță promițătoare. Iar eu aveam grijă să nu îi lipsească nimic, apă, lumină, căldură. Ar fi putut fi perfect. Doar că al 7-lea centimetru n-a mai fost atins. Într-o zi mi-am găsit viitoarea sursă de bucurii ilegale, pleoștită. I-am pus apă, i-am schimbat locul, tot degeaba. Când sfârșitul mi-a fost clar, am scos glastra-mormânt pe balcon și acolo a rămas până m-am mutat din apartamentul ăla.

Au trecut ani și se pare că Universul mă vede mai crescut, pentru că îmi oferă aceeași situație, dar la alt nivel.

Mă trezesc într-o zi cu o înțepătură în piept. Mă lovise o sămânță. M-am mirat că reușise sa treacă și de vestă, și de geaca de piele, iar acum stătea agățată de tricoul meu. Știam că în mine e greu să se dezvolte, dar speranța că ar putea fi un cactus care să prindă rădăcini în deșertul din mine și, din când în când, să mi-l înflorească minunat… Am ajutat-o să se planteze.

Începusem iar să visez frumos, ne vedeam înfruntând împreună toate furtunile de nisip și seceta, dar și bucurându-ne de fiecare picătură de ploaie…

Și a răsărit. Nu părea a fi cactus, dar ceva-ceva tot era, și mă minunam de musafirul neanunțat. Mă făcea să simt viață în imensitatea mea stearpă. Iar de data asta a trecut și de pragul critic al celor șapte centimetri. Creștea mult, creștea repede și în fiecare zi cerea apă.

Multă apă.

Și i-am dat. I-am dat toată apa mea, i-am arătat cele mai adânci izvoare ale mele și i-am zis să-și infigă acolo rădăcinile și să bea. Să bea și să crească. Să fie punct de reper, chiar loc de pelerinaj pentru oricine s-ar aventura prin pustiul din mine.

Eh… 

I-o fi fost greu să sape... Sau n-a știut. Sau nu a vrut. Sau… n-a simțit.

Cert este că s-a mulțumit cu puținul ce-l aveam la-ndemână, la suprafață. Și, mai mult: în loc să fotosintetizeze, în loc să bea ca să crească, planta asta plângea. Apa mea devenea… lacrimi.

Copacul vieții mele era o salcie!

Și oricâtă apa i-aș fi dat, tot în plânset o transforma. Și oricât i-aș fi arătat soarele sus pe cer, crengile salciei mele căutau tot spre un râu care să-și curgă, impasibil, mâlul la vale.

Până la urmă, am lăsat-o să își caute râul dorit și se adape din el.

Și probabil încă mai plânge lacrimi mâloase.

Păcat.

Păcat că viața bate visul.

Că, să fim serioși, cine-a mai văzut salcie în mijlocul unui deșert?

#tevoigasi

Am privit într-o picătură de rouă

Și am crezut că te-am găsit.

Acolo.

Pură. Fragedă. Perfect de rotundă.

Și mă mai și oglindeai.

Dar a venit Soarele dup-amiezii

Și mi te-a uscat.

Am privit într-o noapte

Cerul.

Și erai în stele. Și în planete. Și in praful dintre ele.

Bucăți din tine veneau spre mine arzând feeric.

Și eu mă minunam.

Și eu îmi doream.

Atât de mult îmi doream să nu îmi mai doresc nimic!

Dar a răsărit Soarele 

Și mi te-a luminat.

În ochi de oameni am privit,

Căutându-te.

Am gasit orice altceva,

În special frici.

Multe frici.

De frică să nu-i usuce cu căldura lui Soarele, ca pe rouă,

Sau să nu-i lumineze, ca pe cer, cu razele lui,

Oamenii fricoși au inventat umbre

Și ochelari cât mai fumurii,

Care le ascund ochii

Și privirile temătoare.

Și am renunțat la a te mai căuta în

Oameni.

Of...

Sunt obosit.

Îmi trag un pic sufletul

Pe piatra asta

Și plec iar să te caut.

Nu știu unde.

Că nici în materie,

Nici în cuget

Pare ca nu ești...

Dar eu tot o să te mai caut.

Și te voi găsi!

Visând

Să fiu eu oare timpul tău?
Iar eu trecând, tu să înveți
Că-n viață nu-i nimic mai rău
Decât să-ți tot ridici pereți?

Să fiu eu soare? Luminându-ți
Nopți imense de pustiu
Să poti vedea și înțelege
Culorile din tot ce-i viu?

Să fiu eu oare tu, și-n tine
Să te încrezi, să te arunci
Cu ochii-nchiși în nebunia-ți
Liberatoare din porunci?

Mă-ntreb... Și mă visez în tot
Ce te compune, strop cu strop.
Esență-aș vrea să fiu, de tine...
Dar viața pare-a-avea alt scop.

1%

"Some outlaw motorcycle clubs can be distinguished by a 1% patch worn on the colors. This is claimed to be a reference to a comment made by the American Motorcyclist Association (AMA) in which they stated that 99% of motorcyclists were law-abiding citizens, implying that the last one percent were outlaws." (de pe Wikipedia)

Voltaire, că tot i-a fost rostit numele în ultimele zile, împărțea clericii catolici în fanatici și șarlatani.

Dar nu numai catolicismul, ci orice credință, orice religie, orice cult de orice fel, de la credințe milenare până la găștile de cartier sau huliganii din galeriile echipelor de fotbat, se bazează doar pe fanatici și șarlatani pentru a prolifera, scopul lor fiind de a-i atrage și a-i controla pe oamenii „neutri”. Ei reprezintă un mic procent din societate, dar sunt foarte vehemenți și nu ezită nici o clipă să se îndepărteze de la calea de mijloc, cea corectă. Pentru a-și impune crezul extremist, șarlatanii îi folosesc pe fanatici în diverse scopuri, la diverse misiuni. Fanaticii sunt ăia pe care îi vezi mereu în linia întâi și pe prima pagină a ziarelor. Șarlatanii știu mai bine să se ferească de gloanțe și procentul victimelor din rândurile lor este mult mai mic. Fanaticii mor, de cele mai multe ori, „pe altarul credinței” și sunt răsplătiți post-mortem cu titlul de „martir”. Și imaginea lor, căci se creează automat un brand din numele, povestea și sacrificiul martirului respectiv, este speculată fără vreo remușcare de către șarlatani pentru a-și impune agenda și a atrage prozeliți.

Oricând este nevoie de carne de tun.

Deși, mai mult ca oricând, acum, în secolul 21, majoritatea oamenilor sunt pașnici, civilizați și cu un comportament „creștinesc”, chiar dacă n-au deschis în viața lor o biblie. Nu era permis să omori un semen nici înainte să inventeze Moise poruncile „divine”. Legile astea funcționau cu mult înaintea gravării lor pe tăblițe de piatră și sunt deja câteva mii de ani în care ele ne-au ghidat existența. Am căpătat, dacă nu-l aveam deja, un simț al dreptății întipărit adânc în ADN. Și știm ce e bine și ce e rău.

Însă o parte din oameni sunt antrenați să ocolească aceste bariere în calea răului pe care natura le-a pus în sistemul nostru de operare. 

Ei sunt șarlatanii și fanaticii extremiști.

***

S-a vorbit și se va vorbi încă multă vreme despre noul „9/11”. Flama i-a prins pe mulți oameni care simt nevoia să înjure semeni, să-i condamne în gura mare, să arunce cu noroi într-o comunitate de un miliard și ceva, doar din cauza unor criminali cretini și imbecili care merită, pe bună dreptate, să fie arși pe rug!

Însă dreptatea, ca de obicei, cred că este undeva la mijloc. Și poate că ar fi fost mai potrivit să scriu articolul ăsta peste două luni, nu acum când ori ești „Charlie”, ori ești „Șarlă”, și foarte mulți oameni își trâmbițează credința în libertatea de exprimare desconsiderându-i pe cei care au o alta părere decât a lor!

***

Mai țineți minte cazul cu dresorul de tigrii care își băga capul în gura pisicuței de 200 de kile, și animalul a răbufnit, a închis maxilarul și l-a omorât? Bineînțeles, tigrul a fost de vină și l-au „adormit". Mai știți de nenea ăla mâncat de urs? Care a oprit pe marginea drumului în mijlocul pădurii și s-a dus să mângâie animalul sălbatic? În mijlocul pădurii?!? Și-atunci tot ursu' era „turbat” și s-au constituit echipe de vânători care l-au omorât.

Înțelegeți unde bat?

Acum, să iei fără noimă o viață, indiferent cărui regn aparține, este cea mai odioasă chestie pe care poți s-o faci. Ce-au făcut teroriștii-cu-mitraliere este inacceptabil! Un om rațional n-are cum să fie de acord cu o crimă, indiferent împotriva cui sau a ce! Și, dacă ar fi după mine, aș aplica eu câteva metode (foarte sadice) prin care să elimin astfel de exemplare din societate. Munca silnică în folosul comunității li s-ar părea o binecuvântare!

Pe de altă parte, să te declari „civilizat” și „tolerant” și „luptător pentru libertate”, în timp ce tu, cu bună știință, încalci principiul de bază al libertății – "libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea ta!" – ești un la fel de fanatic terorist!

Doar că ai un creion în loc de pușcă și o armată mai puternică în spate.

Și îmi pare rău că alți fanatici te-au ajuns și te-au taxat, poate, prea scump. Pentru că, repet, orice formă de viață ar trebui să fie sacră. Dar tu ai terfelit cu bună știință un simbol care, pentru tine, este gol și absurd, dar pentru alți vreun miliard și ceva de oameni, este cu adevărat important. Ei sunt născuți și formați în această credință, cu acest sistem de valori. Și libertatea ta de a lua în derâdere o religie nu e cu nimic mai presus decât libertatea lor de a venera simbolurile și ideile acelei religii. Chiar dacă ție ți se pare normal să ai liber la miștouri despre un profet –  trimis al unui dumnezeu cu o poveste tâmpită, DATORIA ta de adept al Libertății este să accepti acești oameni, cu credința lor idioată (din punctul tău de vedere) cu tot și să le respecți simbolurile! Sau, dacă vrei să le faci un bine (din nou, din punctul tău de vedere), mergi mai departe și dezvăluie-le părerea ta despre Adevăr, dar într-un mod constructiv și numai în scopul luminării minților lor medievale. Nicidecum luându-le în derâdere credința. Pentru că astfel nu ești cu nimic mai breaz decât extremiștii lor.

***

Puteai să faci toate astea. Și tu ai ales să-i umilești!

Din păcate nu trăim în lumea perfectă din mintea mea, ci într-o realitate bolnavă. Al cărei cancer sunteți voi, fanaticii și șarlatanii, care vă folosiți de simboluri și concepte și ideologii bolnave sau intenționat prost interpretate, pentru a vă depăși condiția de minoritari, de oameni marunți nedemni nici măcar de dispreț.

Și noi, cei 99%, suferim, pentru că nu suntem ca voi. Pentru că noi știm mai bine decât să luăm o pușcă în mână sau să irosim aiurea grafitul unui creion.

Au murit doi polițiști. O să spuneți că ei își asumaseră riscul meseriei când s-au angajat. Așa e. Dar, dacă nu existau fanaticii în numele unei libertăți prost aplicate care să necesite protecție 24/7, poate oamenii ăștia, polițiștii, s-ar fi aflat în altă parte, făcând lucruri chiar importante pentru comunitatea pariziană, iar seara ar fi ajuns acasă, la familiile lor sau la o bere cu prietenii.

Cred că e mult mai important, Charlie, să poți să mâzgălești tu chestii. 

E mult mai importantă, Charlie, libertatea ta de a provoca alți fanatici idioți și cretini ca și tine, decât viața unui om. Libertatea ta de exprimare, Chalie, este mai presus decât durerea cu care acum o mamă își plânge fiul omorât aiurea dar la datorie. Satira ta, Chalie, este „nevinovată” și are întâietate în fața unei familii distruse acum.

Bravo, Charlie, ești erou! Ești primul mare martir al secolului 21! 

Polițiștii ăia vor avea, probabil, o placă de marmură în secție, iar familiile lor vor fi despagubite cu niste hartii de plastic, o decorație și un steag.

Dar tu, tu, Charlie, tu vei avea statuie  pe altarul „Libertății de expresie”!

Vor avea grijă șarlatanii de asta!

Vei fi nemuritor, Charlie! Nu-i așa că-i minunat?

Sper doar să existe o viață de apoi unde să îi întâlniți și să îi priviți, voi, fanaticii cu creion și pușcă, în ochi pe oamenii nevinovați căzuți victime colaterale în confruntarea voastră idioată! Măcar atunci sper că veți primi și veți întelege lecția despre libertate la care ați chiulit, aici, pe Pământ.

„La vremuri noi, tot noi!”

„Fii profesionist, ce dracu'!”
 

Mi se face scârbă când văd exemplare de homo erectus cu pretenție de sapiens renegându-și singura trăsătură care-i diferențiază de maimuțe - gândirea umană. 

Și nu, nu mă refer la maneliștii țopârlani, la pițipoancele cu creierul neted, la analfabeții care au învățat să citească doar mărul de pe-un telefon sau virgula de pe niște haine, la împuțiții găinari învârtitori de combinații mărunte, la îngălații consumatori de alcool prost și mici pe malu' gârlei, la logănari, la botoxate, și lista o puteți completa voi. 
Nu. 
Mă refer la ăia care cât-de-cât au făcut o școală, superioară, au mai deschis o carte, le-a tremurat poponețul la un examen de licență... Ăia de le spune lumea „'telectuali” și se uită babele în gura lor, că-s „domni citiți”... Ăia care ar trebui să gândească. Și n-o fac. Ăia care știu doar să înjure, să critice un „-ism”, dar nu l-au verificat, nu l-au gândit și iau de bune toate etichetele malițios puse de reprezentanții la fel de inculți și rău-voitori ai altui „-ism”. Ăia care nu sunt în stare, deși, repet, ar trebui, să vadă dincolo de burțile lor și se complac să creadă orbește într-o idee de falsă libertate pe care (nici macar n-)au învățat-o mot-a-mot în școală. Posesori inutili de materie cenușie, ei sunt cei care ar trebui să facă pasul cel mare către Omul Nou, dar rămân ancorați într-un neanderthalism îmbâcsit. 

Ei, ipocriții care propovăduiesc doctrine, necunoscând produsul, vând de fapt doar ambalajul, iar numele „liberal”, „social”, „democrat” nu mai au nimic în comun cu ideologiile originale.  

Voltaire împărțea adepții unei credințe în fanatici și șarlatani. Ăștia nu sunt șarlatani, că nu ar avea vreme de pierdut înjurând în virtual... Și nici fanatici nu sunt, că nu-i văd eu murid pentru o cauză. Da' le place și lor să schelălăie, să joace călușu' într-o baltă cu noroi și să îi împroaște și pe cei din jur.

Ei, parveniții ăștia, fariseii fără coaie sunt adevărata boală a societății, nu țopârlanii. Pentru că ei ȘTIU cum ar trebui să se comporte, ce-ar trebui să facă, și totuși ALEG manelismul. Ei ar putea fi schimbarea, s-au investit resurse în ei pentru asta, și totuși refuză să gândească mai departe de zona lor de confort. Din lene sau rea-voință. Iar rezultatul e lipsa de profesionalism a omului intelectual.

Care îmi provoacă scârbă!

***

Din fericire însă, mai există, puțini, ce-i drept, și Oameni. Pe unul l-am cunoscut într-o dimineață, după un concert, în Vamă. Și de-atunci mă mai bucur din când în cănd re-citindu-i poezia asta:

Oceanul și Farul

În farul de aur, de Vodă zidit

Să-mpartă mulțimii lumina științei,

Un murmur răzbate, de gând negândit,

Facând să-nfioare lăuntrul ființei.

Covoare de aur se-aștern înspre noi.

Brodate modele de slove-nțelepte

Ne spun că urcând zeci de ani, mii de trepte,

Desigur ajunge-vom nobili eroi

Ai firii deștepte.

Dar murmurul farului cântă ascuns

Iar cei care știu auzí înțelesuri

Se-ndoaie că-n far ei găsi-vor răspuns,

În slove de aur și-n limpede versuri.

Se-ndreaptă atunci spre fereastra din far

Și-afară privesc, iar afară, în noapte,

Oceanul răsfrânge și tremură-n șoapte

Luciri de-adevăruri, frânturi de neclar,

Visări de nemoarte.